Tare multe-mi amintesc din vremurile copilăriei.
Uneori, amintirile vin pe neașteptate, parcă stârnite de ceva ca să apară, după care dispar fără să-mi dau seama ce le stârnește.
De exemplu, uneori îmi vin amintiri ce nu puteau fi mai târziu de vârsta de doi ani și-oleacă, pentru că doar atunci eram acolo și doar atunci se putea întâmpla.
Părinții mei au fost muncitori veniți din Moldova, pe când abia făceam vreun an jumate. Pe mine m-au făcut pe unul din șantierele patriei, în anul 1966, așa că eu sunt romașcan pe actul de naștere. Am trecut de câteva ori prin orașul meu natal, dar doar în fuga mașinii, în puținele mele peripluri pe la Iași, Chișinău sau Suceava, așa că nu mă leagă nimic de orașul Roman, deși mereu mi-am propus să-l caut.
Eu am deschis ochii la Brașov, mai precis în cartierul muncitoresc Noua, unde s-au mutat ai mei pe când aveam vreun an jumate, aducându-mă și pe mine cu ei.
Acolo, timp de un an, am locuit într-un bloc de nefamiliști, pe strada Brazilor, la parter. Și-mi aduc mereu aminte de prima și singura iarnă trăită acolo, cu fulgi mari, cu o zăpadă groasă pusă pe un corp de iluminat stradal.
Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de stâlpii ăia verzi cu un soi de felinar în vârf, ca o găleată albă.
Nu puteam vedea zăpada de pe aleile din spatele blocului, fiind prea mic să mă pot cocoța pe pervazul ferestrei, dar felinarul ăla alb și plin de zăpadă îl vedeam zi și noapte, pentru că era exact în unghiul potrivit de privit, de la nivelul ochilor mei.
Zăpada groasă de pe felinar, făcea ca să-l transforme într-o ciupercă uriașă de zăpadă, ce noaptea era o feerie de lumină și fulgi luminoși precum licuricii.
Uneori, amintirile vin pe neașteptate, parcă stârnite de ceva ca să apară, după care dispar fără să-mi dau seama ce le stârnește.
De exemplu, uneori îmi vin amintiri ce nu puteau fi mai târziu de vârsta de doi ani și-oleacă, pentru că doar atunci eram acolo și doar atunci se putea întâmpla.
Părinții mei au fost muncitori veniți din Moldova, pe când abia făceam vreun an jumate. Pe mine m-au făcut pe unul din șantierele patriei, în anul 1966, așa că eu sunt romașcan pe actul de naștere. Am trecut de câteva ori prin orașul meu natal, dar doar în fuga mașinii, în puținele mele peripluri pe la Iași, Chișinău sau Suceava, așa că nu mă leagă nimic de orașul Roman, deși mereu mi-am propus să-l caut.
Eu am deschis ochii la Brașov, mai precis în cartierul muncitoresc Noua, unde s-au mutat ai mei pe când aveam vreun an jumate, aducându-mă și pe mine cu ei.
Acolo, timp de un an, am locuit într-un bloc de nefamiliști, pe strada Brazilor, la parter. Și-mi aduc mereu aminte de prima și singura iarnă trăită acolo, cu fulgi mari, cu o zăpadă groasă pusă pe un corp de iluminat stradal.
Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de stâlpii ăia verzi cu un soi de felinar în vârf, ca o găleată albă.
Nu puteam vedea zăpada de pe aleile din spatele blocului, fiind prea mic să mă pot cocoța pe pervazul ferestrei, dar felinarul ăla alb și plin de zăpadă îl vedeam zi și noapte, pentru că era exact în unghiul potrivit de privit, de la nivelul ochilor mei.
Zăpada groasă de pe felinar, făcea ca să-l transforme într-o ciupercă uriașă de zăpadă, ce noaptea era o feerie de lumină și fulgi luminoși precum licuricii.
Alteori, îmi aduc aminte de lucruri, oameni și fapte, exact atunci când fac ceva anume, mereu la fel și de fiecare dată îmi vin în minte exact aceleași amintiri.
Uite-aseară de exemplu... jumuleam niște găini grase și ca de fiecare dată, eram singur cu gândurile mele. Mai jumulești o pană, te mai gândești la una, alta, mai vin din urmă păreri de rău sau amintiri frumoase, dar de cele mai multe ori îmi vine în minte copilăria mea la țară, pe malul Siretului.
Alerg la deal la vie, zbor la vale pe cărare ca vântul și ca gândul, fug iar la deal la lilieci să văd de s-a copt vișina ceia ce ieri era aproape coaptă într-unul din vișinii pe care-i lăsa bunica în fiece an să fie taman cât să ajungă băietu’ la poame cu mânuțele lui.
Da… ea, bunica.
V-am mai spus că bunica era o femeie strașnică.
Era plină de energie, hotărâtă și foarte deșteaptă.
Nu aveai voie să-i ieși din vorbă.
Știa carte și și-a învățat copiii să scrie și să citească așa cum puțini copii de țăran erau educați pe vremea aia, o parte dintre ei ajungând să predea la școli, ca învățători sau profesori.
În contrast, bunicul nu știa să scrie și să citească, dar avea alte calități care-l făceau omul potrivit în locul potrivit. El ținea socotelile casei și dădea echilibru familiei prin modul său de a fi, liniștit și împăciuitor.
De bunica îmi amintesc mereu când tai o găină, pentru că asta făcea și ea când venea nepotul acasă sau pleca de-acasă. De venea, trebuia neapărat tăiată o găină grasă și frumoasă ca să mănânce bine băietu, că a venit tare palid de la Brașov. De pleca, trebuia musai să-i pună în straiță măcar o găină grasă și frumoasă, că nu știu cu ce-l hrănesc părinții lui în orașul ăla de departe, că mereu pleacă de acasă roșu în obraz și se-ntoarce acasă palid și fără vlagă.
Și pentru mine acum, și pentru bunica, acasă, era acolo în sat, la Furnicari și nu la Brașov … cred că v-ați dat seama deja.
Deci, cum vă spuneam, bunica ochea cea mai frumoasă dintre găini, nu aia mai bătrână, dar nici aia mai tânără, că aia e cea mai gustoasă și face ciorba cea mai bună. Cu securea-ntr-o mână și cu moțata-n cealaltă, se îndrepta către bușteanul de tăiat lemne…
Bunicul, când vedea asta, deja fugea la deal să-și facă de lucru cu vița de vie, pentru că era milos și nu voia să asiste la ce urma să se întâmple. Toate găinile erau prietenele lui, îi vorbeau și le vorbea, iar faptul că bunica sacrifice una era ca un cuțit înfipt în inima lui de om bun.
Hârști… cu o lovitură scurtă, prietena bunicului pleca spre lumea de apoi.
Eu cred că bunica avea ea ce avea cu „prietenele” bunicului, pentru că era un bărbat tare frumos, înalt și subțire, cu niște ochi albaștri de puteai vedea cerul primăverii în ei, așa că-i de-nțeles că bunica era așa hotărâtă.
Știa ea ce știa.
Așa ajungea prietena bunicului într-un oloi cu apă clocotită, după care o jumulea bunica de nu se mai vedeau nici fulgii din biata moțată.
Dar ce-mi vine mereu în minte, și e momentul declanșator de amintiri, e fierea.
Nu fierea bunicii pe prietenele bunicului, ci fierea găinii care era tratată cu foarte mare atenție, ca să nu care cumva să se întâmple ca vreo picătură din fierea moțatei să se scurgă pe bunătatea de cărniță roz, că atunci e dezastru complet și toată amăreala va intra în carne, indiferent cu câtă apă ai spăla găina.
Momentul ăsta al scoaterii fierii, era de o importanță covârșitoare pentru mine, momentul culminant al operației, când îmi țineam respirația așteptând ca totul să se termine cu succes.
Apoi urma relaxarea, iar mai târziu, cea mai bună ciorbă de găină pe care am mâncat-o vreodată.
Bine… recunosc că mereu și de fiecare dată, ultima ciorbă era cea mai bună.
Așa că de câte ori ajung la fierea găinii, mă gândesc la bunica și fierea ei pe „prietenele” bunicului.
Bunica, să știi că n-am spart nicio fiere în seara asta.
Săru’mâna și să știi că te iubesc.
Nu știu dacă ți-am spus vreodată.
.....
Bunica, era să uit... ea e Lena, soția mea și mama copiilor mei.
Strașnică femeie și ea, să știi.
Uite-aseară de exemplu... jumuleam niște găini grase și ca de fiecare dată, eram singur cu gândurile mele. Mai jumulești o pană, te mai gândești la una, alta, mai vin din urmă păreri de rău sau amintiri frumoase, dar de cele mai multe ori îmi vine în minte copilăria mea la țară, pe malul Siretului.
Alerg la deal la vie, zbor la vale pe cărare ca vântul și ca gândul, fug iar la deal la lilieci să văd de s-a copt vișina ceia ce ieri era aproape coaptă într-unul din vișinii pe care-i lăsa bunica în fiece an să fie taman cât să ajungă băietu’ la poame cu mânuțele lui.
Da… ea, bunica.
V-am mai spus că bunica era o femeie strașnică.
Era plină de energie, hotărâtă și foarte deșteaptă.
Nu aveai voie să-i ieși din vorbă.
Știa carte și și-a învățat copiii să scrie și să citească așa cum puțini copii de țăran erau educați pe vremea aia, o parte dintre ei ajungând să predea la școli, ca învățători sau profesori.
În contrast, bunicul nu știa să scrie și să citească, dar avea alte calități care-l făceau omul potrivit în locul potrivit. El ținea socotelile casei și dădea echilibru familiei prin modul său de a fi, liniștit și împăciuitor.
De bunica îmi amintesc mereu când tai o găină, pentru că asta făcea și ea când venea nepotul acasă sau pleca de-acasă. De venea, trebuia neapărat tăiată o găină grasă și frumoasă ca să mănânce bine băietu, că a venit tare palid de la Brașov. De pleca, trebuia musai să-i pună în straiță măcar o găină grasă și frumoasă, că nu știu cu ce-l hrănesc părinții lui în orașul ăla de departe, că mereu pleacă de acasă roșu în obraz și se-ntoarce acasă palid și fără vlagă.
Și pentru mine acum, și pentru bunica, acasă, era acolo în sat, la Furnicari și nu la Brașov … cred că v-ați dat seama deja.
Deci, cum vă spuneam, bunica ochea cea mai frumoasă dintre găini, nu aia mai bătrână, dar nici aia mai tânără, că aia e cea mai gustoasă și face ciorba cea mai bună. Cu securea-ntr-o mână și cu moțata-n cealaltă, se îndrepta către bușteanul de tăiat lemne…
Bunicul, când vedea asta, deja fugea la deal să-și facă de lucru cu vița de vie, pentru că era milos și nu voia să asiste la ce urma să se întâmple. Toate găinile erau prietenele lui, îi vorbeau și le vorbea, iar faptul că bunica sacrifice una era ca un cuțit înfipt în inima lui de om bun.
Hârști… cu o lovitură scurtă, prietena bunicului pleca spre lumea de apoi.
Eu cred că bunica avea ea ce avea cu „prietenele” bunicului, pentru că era un bărbat tare frumos, înalt și subțire, cu niște ochi albaștri de puteai vedea cerul primăverii în ei, așa că-i de-nțeles că bunica era așa hotărâtă.
Știa ea ce știa.
Așa ajungea prietena bunicului într-un oloi cu apă clocotită, după care o jumulea bunica de nu se mai vedeau nici fulgii din biata moțată.
Dar ce-mi vine mereu în minte, și e momentul declanșator de amintiri, e fierea.
Nu fierea bunicii pe prietenele bunicului, ci fierea găinii care era tratată cu foarte mare atenție, ca să nu care cumva să se întâmple ca vreo picătură din fierea moțatei să se scurgă pe bunătatea de cărniță roz, că atunci e dezastru complet și toată amăreala va intra în carne, indiferent cu câtă apă ai spăla găina.
Momentul ăsta al scoaterii fierii, era de o importanță covârșitoare pentru mine, momentul culminant al operației, când îmi țineam respirația așteptând ca totul să se termine cu succes.
Apoi urma relaxarea, iar mai târziu, cea mai bună ciorbă de găină pe care am mâncat-o vreodată.
Bine… recunosc că mereu și de fiecare dată, ultima ciorbă era cea mai bună.
Așa că de câte ori ajung la fierea găinii, mă gândesc la bunica și fierea ei pe „prietenele” bunicului.
Bunica, să știi că n-am spart nicio fiere în seara asta.
Săru’mâna și să știi că te iubesc.
Nu știu dacă ți-am spus vreodată.
.....
Bunica, era să uit... ea e Lena, soția mea și mama copiilor mei.
Strașnică femeie și ea, să știi.
