Căldură mare, mon cher!

Pe vremea asta, umbra-i cea mai de preț, imediat după gândul la vacanță.

Așa că numa' până marți, 25 iunie mai mâncăm pui de la Tăticu, după care facem pauză de-o răcorire.
De v-ați programat vreo sindrofie culinară, puneți mâna pe telefon că nu-i de șagă.

AMINTIRI

Pepenii ăștia îmi aduc aminte de copilărie, așa cum am trăit-o eu acum aproape o mie de ani pe malul Siretului.
Bunicii mei nu aveau pepeni, ci un deal cu vie pe care bunicu o tăia mereu cu un forfecoi, după reguli numai de el știute iar bunica o prășea să o scape de buruieni. 
Pe lângă vie, mai aveam pe "moșie" o grămadă de pomi, cu poame de tot soiul. 
Era un măr uriaș chiar în spatele casei de unde vara târziu culegeam niște mere zemoase și dulci de făceam șiroaie de zeamă ce se-întindeau de pe bărbie pe gât și mai departe cum se nimerea, de eram tot lucios și lipicios, țintă sigură pentru toți bărzăunii. Bunica îmi zicea cu evlavie parcă...ăsta-i măr domnesc. Nu știu ce fel de domnesc era mărul, că eu mereu mă făceam ca porcul de la el. 
Apoi, mai erau o grămadă de zarzări cu fructe dulci și aromate. Ciudat e că fructele fiecărui copac erau diferite oleacă, iar de nu, măcar olecuță. Ăla le are mai făinoase, celălalt mai zemoase, ălea dinspre deal sunt mai dulci, ăla de lângă lilieci e mai aromat...și tot așa. 
Copacii lui bunicu erau ăia de făceau perjele cele vineții și dulci, din care aveam voie să mănânc cât vreau, numai să nu calc pe fructele căzute pe jos. Pe astea le aduna bunicu într-un butoi mare ce-i zicea cadă și care nu semăna defel cu aia din baia de acasă. Încoace târziu am aflat ce face bunicu cu fructele alea stricate din cada lui, ce miroseau ciudat și erau pline de muște. Cică din ele scotea o licoare pentru frecții pentru bunica și-i zicea arămos și alta pentru bunicu ce-i zicea țuică de prună. Cum putea oare să iasă țuică de prună din perjele bunicului, greu m-am dumirit. 
Ia să văd, ce mai era pe acolo...
Mai erau vreo doi nuci mari de-mi făceau mâinile ca perjele bunicului, un piersic ce nu prea apuca să se coacă până când trebuia să mă întorc la Brașov că începea școala, vreo doi corni ce făceau coarne pe care bunica le amesteca cu țuica bunicului și aia era desertul ei și al muierilor din sat ce-i călcau pragul și...aaa...era să uit ce era mai important... o mulțime de vișini. Printre vișinii mari, bunica avea grijă să lase în fiecare an să crească unul sau doi vișini mici, să ajungă băietu cu mâna să le culeagă când mi-o veni acasă de la Brașov, că tare-i mai plac vișinele. Și chiar erau bune. Azi mă mai bucur doar de câteva crengi din vișinul vecinului, ce s-au încăpățânat să crească spre curtea mea. 
Stai așa, dar de unde-am plecat? 
Parcă de la pepeni, că bunicii mei nu aveau pepeni în grădină și mergeau mereu să cumpere. 
Bunicu pleca de cu zori la piață la Bacău cu traista plină de zarzăre, sau mere ori vișine, iar după ce trecea bine soarele de miezul zilei, după ce se auzea rata cum urcă greu dealul de la aluniș, ajungea și bunicu obosit și cu desaga tot plină. Mereu venea cu bomboane pentru odorul lor de la oraș și cu câte un harbuz rotofei și verde. 
Harbuzul nu aveam voie să-l ating până nu mă spălăm pe maini și nu stăteam la masă, dar cepu' era al meu înainte de orice, bineînțeles din mâna bunicii. 
Apoi, când ne așezam cu toții în jurul lui și bunicu îl tăia felii cu un cuțitaș, făcandu-l să pârâie, magia era deplină. Se băteau turcii la gura mea. 
Un singur lucru nu-mi plăcea pe vremea aia...boalele de muște ce veneau de la orice distanță, imediat ce simțeau miros de pepene.
Acum mă uit la pepenele ăsta roșu, frumos și dulce, dar pe care musca îl ocolește și parcă mi-i dor de pepenii din copilărie, chiar și așa cum erau ei iubiți de gângănii. 
Fericit cel ce are ce-și aduce aminte.

DOAMNA CU COASA

Până să mă mut la țară, n-am bănuit vreodată că nevastă-mea personală ar putea avea veleități cu muncile câmpului.
O știam de contabelea că asta a ieșit din liceu, apoi o zis că nu vrea să rămână doar cu cifrele și pentru că a stabilit ea că are mereu dreptate, a făcut dreptul.
L-a terminat și p-ăla, și-a luat licența, după care într-o vară... a crescut iarba foarte mare în curte.
Cum mă dotasem din primăvară cu o mașină electrică de tuns iarba și o coasă manuală, nevastă-mea a hotărât că mașina electrică e prea zgomotoasă și are prea multe butoane, iar iarba e oricum prea mare, așa că a ales coasa.
Așa de mult i-a plăcut coasa, că n-a mai lăsat-o din mână. Cum creștea iarba prin curte sau în fața casei, hop și nevastă-mea cu coasa. O întrebau vecinele zâmbind, când o vedeau cu coasa în fața casei ...
- Dar vecinu’ ce face, vecina? E bolnav?
- Nu vecina, dar el vine în urmă cu mașina de tuns iarbă. Coasa-i jobul meu.
Și uite așa am ajuns că vreo două veri la rând am devenit pentru tot satul, „ăla al doamnei cu coasa”.
Vecinele se uitau ciudat la mine, vecinii zâmbeau pe sub mustăți complice, mai băgând câte-o împunsătură privind statutul bărbatului și al femeii în familia tradițională.
Următorul an, coasa a dispărut ca și cum n-ar fi fost.
Eu zic că a furat-o careva, dar e și varianta că am lăsat-o să fie furată ca să mă scap de rușine, apoi am uitat ca pământul.
Nu mai știu cum a fost.
Cert e că de atunci, an după an s-a plâns oricui a vrut s-o asculte, cum i-a furat un lotru coasa ei dragă, sau poate am dat-o eu la vreun pretin ce nu mi-a mai adus-o înapoi, că așa-s eu mână largă și n-am grijă de lucrurile din casă.
Anul ăsta, pentru că mașina electrică de tuns mi s-a stricat definitiv și am aruncat-o, mi-am luat o motocoasă dășteaptă, mai ales că m-am înțeles cu un vecin să-i cosesc iarba dintr-o livadă de alături, ca să am ce da de mâncare caprelor.
Motiv bun să-și aducă iar aminte de coasa-i cea rătăcită și să-mi spună cât îi duce dorul și că i-ar fi utilă să facă mișcare mai ieftin decât la sala de fitness.
- No, hai nevastă să-ți iau și ție o coasă, dacă așa dor îți e de ea.
Și ne-am dus împreună la Dedeman, așa pe la sfârșitul programului.
Am ales a mai faină coasă, ce era la un prețul unui abonament trimestrial la sală, i-am luat și o coadă de aluminiu, că de lemn n-aveau, pe care am dat încă preț de un abonament la piscină și ne-am dus spre ieșire că ne dădeau ăia afară.
La casă, o doamnă casier, cu zâmbetul pe buze, mă întreabă dacă eu cred că e mai bună coada din aluminiu decât aia din lemn.
- Nu știu dacă-i mai bună, dar cred că e mai ușoară. Oricum, nu e pentru mine, ci e pentru doamna.
Știți, cât de zâmbitoare era doamna casier, a devenit dintr-o dată și mai zâmbitoare și vorbăreață.
- Păi și eu am acasă tot așa o coasă, iar bărbatu-meu are una cu motor, dar numai eu cosesc în livadă, că el are alte trebi.
M-am uitat puțin chiorâș în primul moment, crezând că doamna e medium și-mi știe povestea, apoi m-a pufnit râsul când mi-am dat seama că nevastă-mea nu-i singura cu astfel de pasiuni.
Bineînțeles că nevastă-mea i-a povestit și ei epopeea coasei rătăcite, doamna i-a ținut isonul cu impresii despre pasiunea comună și ar mai fi stat mult timp de vorbă de nu ne scotea gardianul afară, că de, voiau să-și închidă oamenii magazinul.
La plecare și-au dat mâna și si-au zâmbit într-un mod ciudat din care mi-am dat seama că atunci, în Dedeman, s-a născut Asociația Doamnelor cu Coasa.