Până să mă mut la țară, n-am bănuit vreodată că nevastă-mea personală ar putea avea veleități cu muncile câmpului.
O știam de contabelea că asta a ieșit din liceu, apoi o zis că nu vrea să rămână doar cu cifrele și pentru că a stabilit ea că are mereu dreptate, a făcut dreptul.
L-a terminat și p-ăla, și-a luat licența, după care într-o vară... a crescut iarba foarte mare în curte.
Cum mă dotasem din primăvară cu o mașină electrică de tuns iarba și o coasă manuală, nevastă-mea a hotărât că mașina electrică e prea zgomotoasă și are prea multe butoane, iar iarba e oricum prea mare, așa că a ales coasa.
Așa de mult i-a plăcut coasa, că n-a mai lăsat-o din mână. Cum creștea iarba prin curte sau în fața casei, hop și nevastă-mea cu coasa. O întrebau vecinele zâmbind, când o vedeau cu coasa în fața casei ...
- Dar vecinu’ ce face, vecina? E bolnav?
- Nu vecina, dar el vine în urmă cu mașina de tuns iarbă. Coasa-i jobul meu.
Și uite așa am ajuns că vreo două veri la rând am devenit pentru tot satul, „ăla al doamnei cu coasa”.
Vecinele se uitau ciudat la mine, vecinii zâmbeau pe sub mustăți complice, mai băgând câte-o împunsătură privind statutul bărbatului și al femeii în familia tradițională.
Următorul an, coasa a dispărut ca și cum n-ar fi fost.
Eu zic că a furat-o careva, dar e și varianta că am lăsat-o să fie furată ca să mă scap de rușine, apoi am uitat ca pământul.
Nu mai știu cum a fost.
Cert e că de atunci, an după an s-a plâns oricui a vrut s-o asculte, cum i-a furat un lotru coasa ei dragă, sau poate am dat-o eu la vreun pretin ce nu mi-a mai adus-o înapoi, că așa-s eu mână largă și n-am grijă de lucrurile din casă.
Anul ăsta, pentru că mașina electrică de tuns mi s-a stricat definitiv și am aruncat-o, mi-am luat o motocoasă dășteaptă, mai ales că m-am înțeles cu un vecin să-i cosesc iarba dintr-o livadă de alături, ca să am ce da de mâncare caprelor.
Motiv bun să-și aducă iar aminte de coasa-i cea rătăcită și să-mi spună cât îi duce dorul și că i-ar fi utilă să facă mișcare mai ieftin decât la sala de fitness.
- No, hai nevastă să-ți iau și ție o coasă, dacă așa dor îți e de ea.
Și ne-am dus împreună la Dedeman, așa pe la sfârșitul programului.
Am ales a mai faină coasă, ce era la un prețul unui abonament trimestrial la sală, i-am luat și o coadă de aluminiu, că de lemn n-aveau, pe care am dat încă preț de un abonament la piscină și ne-am dus spre ieșire că ne dădeau ăia afară.
La casă, o doamnă casier, cu zâmbetul pe buze, mă întreabă dacă eu cred că e mai bună coada din aluminiu decât aia din lemn.
- Nu știu dacă-i mai bună, dar cred că e mai ușoară. Oricum, nu e pentru mine, ci e pentru doamna.
Știți, cât de zâmbitoare era doamna casier, a devenit dintr-o dată și mai zâmbitoare și vorbăreață.
- Păi și eu am acasă tot așa o coasă, iar bărbatu-meu are una cu motor, dar numai eu cosesc în livadă, că el are alte trebi.
M-am uitat puțin chiorâș în primul moment, crezând că doamna e medium și-mi știe povestea, apoi m-a pufnit râsul când mi-am dat seama că nevastă-mea nu-i singura cu astfel de pasiuni.
Bineînțeles că nevastă-mea i-a povestit și ei epopeea coasei rătăcite, doamna i-a ținut isonul cu impresii despre pasiunea comună și ar mai fi stat mult timp de vorbă de nu ne scotea gardianul afară, că de, voiau să-și închidă oamenii magazinul.
La plecare și-au dat mâna și si-au zâmbit într-un mod ciudat din care mi-am dat seama că atunci, în Dedeman, s-a născut Asociația Doamnelor cu Coasa.
O știam de contabelea că asta a ieșit din liceu, apoi o zis că nu vrea să rămână doar cu cifrele și pentru că a stabilit ea că are mereu dreptate, a făcut dreptul.
L-a terminat și p-ăla, și-a luat licența, după care într-o vară... a crescut iarba foarte mare în curte.
Cum mă dotasem din primăvară cu o mașină electrică de tuns iarba și o coasă manuală, nevastă-mea a hotărât că mașina electrică e prea zgomotoasă și are prea multe butoane, iar iarba e oricum prea mare, așa că a ales coasa.
Așa de mult i-a plăcut coasa, că n-a mai lăsat-o din mână. Cum creștea iarba prin curte sau în fața casei, hop și nevastă-mea cu coasa. O întrebau vecinele zâmbind, când o vedeau cu coasa în fața casei ...
- Dar vecinu’ ce face, vecina? E bolnav?
- Nu vecina, dar el vine în urmă cu mașina de tuns iarbă. Coasa-i jobul meu.
Și uite așa am ajuns că vreo două veri la rând am devenit pentru tot satul, „ăla al doamnei cu coasa”.
Vecinele se uitau ciudat la mine, vecinii zâmbeau pe sub mustăți complice, mai băgând câte-o împunsătură privind statutul bărbatului și al femeii în familia tradițională.
Următorul an, coasa a dispărut ca și cum n-ar fi fost.
Eu zic că a furat-o careva, dar e și varianta că am lăsat-o să fie furată ca să mă scap de rușine, apoi am uitat ca pământul.
Nu mai știu cum a fost.
Cert e că de atunci, an după an s-a plâns oricui a vrut s-o asculte, cum i-a furat un lotru coasa ei dragă, sau poate am dat-o eu la vreun pretin ce nu mi-a mai adus-o înapoi, că așa-s eu mână largă și n-am grijă de lucrurile din casă.
Anul ăsta, pentru că mașina electrică de tuns mi s-a stricat definitiv și am aruncat-o, mi-am luat o motocoasă dășteaptă, mai ales că m-am înțeles cu un vecin să-i cosesc iarba dintr-o livadă de alături, ca să am ce da de mâncare caprelor.
Motiv bun să-și aducă iar aminte de coasa-i cea rătăcită și să-mi spună cât îi duce dorul și că i-ar fi utilă să facă mișcare mai ieftin decât la sala de fitness.
- No, hai nevastă să-ți iau și ție o coasă, dacă așa dor îți e de ea.
Și ne-am dus împreună la Dedeman, așa pe la sfârșitul programului.
Am ales a mai faină coasă, ce era la un prețul unui abonament trimestrial la sală, i-am luat și o coadă de aluminiu, că de lemn n-aveau, pe care am dat încă preț de un abonament la piscină și ne-am dus spre ieșire că ne dădeau ăia afară.
La casă, o doamnă casier, cu zâmbetul pe buze, mă întreabă dacă eu cred că e mai bună coada din aluminiu decât aia din lemn.
- Nu știu dacă-i mai bună, dar cred că e mai ușoară. Oricum, nu e pentru mine, ci e pentru doamna.
Știți, cât de zâmbitoare era doamna casier, a devenit dintr-o dată și mai zâmbitoare și vorbăreață.
- Păi și eu am acasă tot așa o coasă, iar bărbatu-meu are una cu motor, dar numai eu cosesc în livadă, că el are alte trebi.
M-am uitat puțin chiorâș în primul moment, crezând că doamna e medium și-mi știe povestea, apoi m-a pufnit râsul când mi-am dat seama că nevastă-mea nu-i singura cu astfel de pasiuni.
Bineînțeles că nevastă-mea i-a povestit și ei epopeea coasei rătăcite, doamna i-a ținut isonul cu impresii despre pasiunea comună și ar mai fi stat mult timp de vorbă de nu ne scotea gardianul afară, că de, voiau să-și închidă oamenii magazinul.
La plecare și-au dat mâna și si-au zâmbit într-un mod ciudat din care mi-am dat seama că atunci, în Dedeman, s-a născut Asociația Doamnelor cu Coasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu