Bunicii mei nu aveau pepeni, ci un deal cu vie pe care bunicu o tăia mereu cu un forfecoi, după reguli numai de el știute iar bunica o prășea să o scape de buruieni.
Pe lângă vie, mai aveam pe "moșie" o grămadă de pomi, cu poame de tot soiul.
Era un măr uriaș chiar în spatele casei de unde vara târziu culegeam niște mere zemoase și dulci de făceam șiroaie de zeamă ce se-întindeau de pe bărbie pe gât și mai departe cum se nimerea, de eram tot lucios și lipicios, țintă sigură pentru toți bărzăunii. Bunica îmi zicea cu evlavie parcă...ăsta-i măr domnesc. Nu știu ce fel de domnesc era mărul, că eu mereu mă făceam ca porcul de la el.
Apoi, mai erau o grămadă de zarzări cu fructe dulci și aromate. Ciudat e că fructele fiecărui copac erau diferite oleacă, iar de nu, măcar olecuță. Ăla le are mai făinoase, celălalt mai zemoase, ălea dinspre deal sunt mai dulci, ăla de lângă lilieci e mai aromat...și tot așa.
Copacii lui bunicu erau ăia de făceau perjele cele vineții și dulci, din care aveam voie să mănânc cât vreau, numai să nu calc pe fructele căzute pe jos. Pe astea le aduna bunicu într-un butoi mare ce-i zicea cadă și care nu semăna defel cu aia din baia de acasă. Încoace târziu am aflat ce face bunicu cu fructele alea stricate din cada lui, ce miroseau ciudat și erau pline de muște. Cică din ele scotea o licoare pentru frecții pentru bunica și-i zicea arămos și alta pentru bunicu ce-i zicea țuică de prună. Cum putea oare să iasă țuică de prună din perjele bunicului, greu m-am dumirit.
Ia să văd, ce mai era pe acolo...
Mai erau vreo doi nuci mari de-mi făceau mâinile ca perjele bunicului, un piersic ce nu prea apuca să se coacă până când trebuia să mă întorc la Brașov că începea școala, vreo doi corni ce făceau coarne pe care bunica le amesteca cu țuica bunicului și aia era desertul ei și al muierilor din sat ce-i călcau pragul și...aaa...era să uit ce era mai important... o mulțime de vișini. Printre vișinii mari, bunica avea grijă să lase în fiecare an să crească unul sau doi vișini mici, să ajungă băietu cu mâna să le culeagă când mi-o veni acasă de la Brașov, că tare-i mai plac vișinele. Și chiar erau bune. Azi mă mai bucur doar de câteva crengi din vișinul vecinului, ce s-au încăpățânat să crească spre curtea mea.
Stai așa, dar de unde-am plecat?
Parcă de la pepeni, că bunicii mei nu aveau pepeni în grădină și mergeau mereu să cumpere.
Bunicu pleca de cu zori la piață la Bacău cu traista plină de zarzăre, sau mere ori vișine, iar după ce trecea bine soarele de miezul zilei, după ce se auzea rata cum urcă greu dealul de la aluniș, ajungea și bunicu obosit și cu desaga tot plină. Mereu venea cu bomboane pentru odorul lor de la oraș și cu câte un harbuz rotofei și verde.
Harbuzul nu aveam voie să-l ating până nu mă spălăm pe maini și nu stăteam la masă, dar cepu' era al meu înainte de orice, bineînțeles din mâna bunicii.
Apoi, când ne așezam cu toții în jurul lui și bunicu îl tăia felii cu un cuțitaș, făcandu-l să pârâie, magia era deplină. Se băteau turcii la gura mea.
Un singur lucru nu-mi plăcea pe vremea aia...boalele de muște ce veneau de la orice distanță, imediat ce simțeau miros de pepene.
Acum mă uit la pepenele ăsta roșu, frumos și dulce, dar pe care musca îl ocolește și parcă mi-i dor de pepenii din copilărie, chiar și așa cum erau ei iubiți de gângănii.
Fericit cel ce are ce-și aduce aminte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu